Cartea „Avva de Foc – Stareţul Ieroschimonah Samson” a apărut la finele anului 2006 la editura Platytera din Bucureşti, în traducerea dr. teol. Gheorghe Zapotinsky.
Viaţa Cuviosului Samson (1898-1979) are un parcurs extrem de pasionant, fiind presărată de încercări-limită şi întâmplări minunate în care se arată iubirea şi slava lui Dumnezeu. Părinţii săi au fost Esper Alexandrovici Sivers şi Ana-Vasilievna, o englezoaică anglicană, de la care a primit încă de mic o atentă educaţie religioasă. Atins de chemarea lui Dumnezeu spre căutarea credinţei celei adevărate, copilul a început să studieze toate religiile întâlnite. Cucerit de taina Liturghiei, la 12 ani a cunoscut prin mila lui Dumnezeu pe Domnul şi Ortodoxia. Pentru a nu se clătina în credinţă, dat fiind că rudele sale nu erau de credinţă creştin-ortodoxă, s-a adâncit în sine şi şi-a pus toată nădejdea în călăuzirea lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l pregătească, va mărturisi el, prin intensificarea relaţiei cu Dumnezeu în rugăciune şi singurătate, pentru monahism. La 19 ani a fost botezat în Biserica Ortodoxă.
În anii războiului civil avea să treacă prin mari încercări. Devenit călugăr la mânăstirea Sava Krâpeţki, a fost executat prin împuşcare de către bolşevici, supravieţuind în chip minunat. „M-a executat un grup. Însă nu simţeam frică. Cineva se afla lângă mine, o oarecare putere. O rază de bucurie. Dacă m-au aşezat la perete – eram cu totul calm – înseamnă că aşa se cuvenea, pentru că El mă priveşte. Dacă El a îngăduit aceasta, înseamnă că aşa se cuvine. Căci nu m-am născut pentru pierzanie, ci pentru mântuirea veşnică. Niciodată în toată viaţa mea n-am judecat, nici chiar pe cei care mă executau, ci îi iertam şi îi îndreptăţeam”, îşi aminteşte Părintele.
Ajuns în spital, de teamă ca o anume soră medicală care se îndrăgostise nebuneşte de El să nu se sinucidă, a acceptat căsătoria, însă şi-a aruncat nădejdea în rugăciune spre Dumnezeu ca să-l ajute să fie fidel făgăduinţelor monahale. S-a întâmplat că pe când mireasa era îmbrăcată în haină de nuntă, de fericire i-a cedat inima. Într-a patruzecea zi de la mutarea ei la Domnul, i-a apărut Părintelui în vedenie, „în aceeaşi rochie de mireasă, cu faţa luminoasă, bucuroasă”.
Un alt fapt ieşit din comun la care a fost martor Părintele este restaurarea icoanei Maicii Domnului „Feodorovskaia”. Înnegrită de timp, ea s-a curăţit sub privirea Părintelui în flăcările harului. Altădată Cuviosul s-a învrednicit să vadă Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos în Sfântul Potir. Arestat în 1928 la lavra Alexandru Nevski Părintele Samson avea să fie deportat în lagărul comunist de la Solovki. A trecut cu ajutorul dumnezeiesc prin încercări mai presus de limitele rezistenţei omeneşti: a fost ţinut dezbrăcat în gerul cumplit, a fost închis într-o cuşcă într-un subsol îngheţat spre a fi devorat de către guzganii înfometaţi, a înviat după ce s-a înnecat într-un râu în care căzuse din pricina oboselii, a evadat traversând Siberia, pustiul şi pământul bântuit al Kirghiziei, a fost închis pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu avea să fie dezbrăcat pentru o perioadă de hainele monahale din cauza unor calomnii. prin toate a trecut cu credinţa şi dragostea neclintită a celui pe care nimic nu-l poate despărţi de dragostea lui Hristos.
Cuviosul Samson a fost un adevărat stareţ prin călăuzirea insuflată de Duhul Sfânt a oamenilor pe calea mântuirii. „Spovedaniile sale generale îi cutremurau pe cei prezenţi, care se umpleau de pocăinţă. Fiecare cuvânt al său, ca o sămânţă rodnică, cădea în inima omului. Oamenii se reînnoiau. (...) Spunea cuvinte de foc. Părea ca şi cum ar fi în afara trupului. privirea îi era pătrunzătoare, ca a unui Judecător, şi în acelaşi timp plină de dragoste”. Puterea binecuvântării, înainte vederea, darul discernământului şi vindecărilor, smerenia şi dragostea sa îl arătau împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin acestea a atras, în vremuri de prigoană ateistă, atât pe oamenii simpli cât şi pe cei cultivaţi.
În carte sunt înfăţişate de asemeni apariţii minunate ale Sf. Serafim de Sarov, Sf. Serghie de Radonej, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
În partea a doua a cărţii sunt prezentate învăţături ale Părintelui despre Semnul Sfintei Cruci, despre Liturghie şi Tainele dumnezeieşti, despre viaţa în societate şi cea conjugală, despre educaţia copiilor, despre ispitirile demonilor şi viaţa de veci.
Slujind Liturghia, Părintele spune: „Cerul este atât de aproape, încât poate fi atins cu mâna”. Atunci când i s-au furat din chilie biblioteca şi multe icoane, printre care şi cea a Bunei Vestiri zugrăvită de bunicul său, Părintele a spus doar: „Domnul mă pregăteşte treptat pentru veşnicie, îmi ia lucrurile cele mai dragi”. Cuviosul ne îndeamnă „să vieţuim duhovniceşte. Să iertăm unul altuia şi să nu avem nimic împotriva nimănui”. Ne atrage atenţia asupra grijii pe care s-o avem la spovedanie, urând păcatul şi luptându-ne cu hotărâre şi încredinţare în ajutorul Domnului să ne izbăvim de el. De asemeni, privitor la Sfânta Euharistie: „Trebuie să ne împărtăşim cu mare grijă, curăţindu-ne cu adevărat conştiinţa, fără nici un fel de justificări. Măsura duhului este inima înfrântă şi smerită”. Referitor la rugăciune, Părintele Samson ne spune că rugăciunea în sensul de convorbire cu Dumnezeu „se obţine doar printr-o muncă asupra noastră înşine, o muncă mare, continuă, persistentă, şi prin rugămintea: Doamne, nu ştiu să mă rog, învaţă-mă să mă rog. Acest suspin, acest strigăt trebuie să-l purtăm ani de zile. Domnul ne va cerceta! Această taină se descoperă uneori pe neaşteptate în timpul Sfintei Liturghii, când ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine. Iar atunci când Domnul ne va arăta ce e rugăciunea şi cum trebuie să ne rugăm, atunci trebuie să ne păzim de păcatele de moarte şi lipsă de grijă pentru mântuirea sufletului nostru, pentru ca Domnul să nu-şi ia înapoi darul Său, este iluminarea inimii şi minţii”. Privitor la viaţa de familie, Părintele Samson arată importanţa conştientizării dimensiunii ei de taină a împreună-creşterii în viaţa duhovnicească. Relaţiile conjugale sunt sfinţite de părtăşia la tainele Bisericii, de rugăciunea, postirile şi paza conştiinţei ce le feresc de tulburările patimilor şi ispitirilor diavoleşti. Naşterea copilului presupune responsabilitatea transmiterii unui memorial, unei zestre genetice, fizice şi spirituale, şi de aceea e bine ca Părinţii să caute prin propria lucrare de sfinţire a trupurilor şi sufletelor lor în Biserică să ofere o moştenire duhovnicească pruncilor atât în momentul zămislirii cât şi după aceea.
Cuviosul ne atrage atenţia asupra responsabilităţii zidirii de sine în Trupul lui Hristos. Pentru aceasta avem nevoie în primul rând de smerenie, dragoste şi răbdare.
„Nu e posibil să te convingi pe tine însuţi, că nu va exista veşnicie. Ateiştii se străduiesc să demonstreze, că pentru om totul se va termina la cimitir. Atunci însă când mor ei înşişi, se cutremură de frică. Glasul lăuntric le spune că urmează Viaţa Veşnică. Am muncit la spitale, am fost prezent adeseori la moartea ateiştilor. Ei rugau să fie ţinuţi de mână, pentru ca să nu le fie atât de frică să moară”. Pentru aceasta, Cuviosul ne îndeamnă la apropierea de Împărăţia Cerurilor prin pocăinţă, „fără a mai risipi timpul”.
Cartea „Avva de Foc” este un cuvânt viu pentru omul de astăzi.
Florin Caragiu
duminică, 17 ianuarie 2010
„Viaţa şi Învăţăturile Stareţului Sava de la Lavra Pecerk din Pskov”, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005
În volumul „Viaţa şi Învăţăturile Stareţului Sava de la Lavra Pecerk din Pskov”, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky), avem înainte icoana unei vieţi „aprinse de focul ceresc”. Părintele Sava ne sensibilizează cu privire la darul conştiinţei, atât de supus astăzi tendinţelor deformatoare, relativizante şi depreciante: „Apăraţi marele dar a lui Dumnezeu – conştiinţa. Ea ne uneşte cu cerul, ea supune voinţa noastră slabă şi împătimită Sfintei şi Atotputernicei Voi a lui Dumnezeu. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima omului, glasul îngerului păzitor. Să ne păzim cu atenţie conştiinţa de influenţa a tot ce e rău, căci în caz contrar, putem să o înăbuşim, să o pierdem, să o ardem. Când oamenii nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, atunci conştiinţa lor tace, şi nu le mai este frică să păcătuiască. Despre un astfel de om se spune că e «fără conştiinţă», unul care şi-a pierdut conştiinţa”.
Se întrevede, din cuvintele Stareţului, chipul omului, cu strălucirea-i dată de chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă în sine, fie şi acoperit sub straturile de patimi: „În fiecare om există o scânteie a lui Dumnezeu. Să nu stingem această scânteie cu patimi pământeşti: dorinţa unei vieţi «vesele», desfrâu, îmbuibare. Prin acestea, omul rămâne cu sufletul gol, coborând tot mai mult şi mai mult în adâncimea patimii, transformându-şi viaţa într-o goană după agonisiri. Aşa renunţă omul la calea slujirii binelui şi adevărului lui Dumnezeu şi merge pe calea necinstei şi fărădelegii”.
Credinţa, rugăciunea, faptele bune sunt aripile ce înalţă pe om la tronul lui Dumnezeu, credinţa fiind, ca mişcare a sufletului omenesc de întâmpinare a Cuvântului şi chemării dumnezeieşti, la temelia mântuirii: „La baza mântuirii sufletului stă credinţa. Credinţa înseamnă pentru mântuire ceea ce este temelia pentru clădire. Dacă se sapă sub temelie, se prăbuşeşte cu siguranţă clădirea. Unde nu există credinţă, acolo domneşte neînfrânarea patimilor, care-l atrage pe om în bezna răutăţilor. Credinţa este cel mai mare bun în viaţa pământească, ea îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Cu o credinţă puternică, omul le poate pe toate. Credeţi în Dumnezeu, rugaţi-vă Lui, faceţi fapte bune! Aceste trei aripi vă vor ridica la Altarul lui Dumnezeu!”
Rugăciunea, la rândul ei, este expresia cea mai vie a chipului filial al omului în relaţie cu Creatorul: „Nu există o preocupare mai importantă pe pământ decât rugăciunea. Rugăciunea dă naştere la toate celelalte virtuţi. Sfinţii Părinţi aveau drept regulă să se silească (pe ei înşişi) spre rugăciune – acasă, în biserică, în timpul muncii, în timpul plimbărilor şi în orice timp. Trebuie să vorbim cu Dumnezeu simplu, ca un fiu cu tatăl său. Nu spuneţi cuvinte înalte la rugăciune! Teme-te să pronunţi Sfântul Său nume fără participarea minţii şi inimii. Cel care s-a rugat lui Dumnezeu măcar cu o scânteie de adevărată credinţă, primeşte o bucurie de nedescris”.
Rugăciunea înseamnă nevoinţă, dar mai ales bucurie, pentru că este în esenţa ei închinare de sine în rugul aprins al iubirii dumnezeieşti şi încredinţare de dragostea lui Hristos, pregustare a întâlnirii „mai adevărate”, din Împărăţia Cerurilor: „Rugăciunea este bucuria sufletului! Dacă n-ai timp să te rogi, cazi în genunchi şi spune: «Doamne, primeşte elanul meu drept laudă şi mulţumire Ţie şi auzi-mă pe mine, nevrednicul!» Însă fă aceasta cu simţirea dedicării totale lui Dumnezeu, cu sentimentul unui om care, chiar dacă se grăbeşte, se străduieşte însă să se consacre, să se închine deplin Domnului măcar pentru o clipă. Căci nu este importantă lungimea rugăciunii, ci înflăcărarea ei, care însă nu se poate prelungi mult timp, chiar şi la oamenii iubitori de Dumnezeu şi desăvârşiţi. Te vei aşeza la rugăciune ca un păcătos osândit, vei pleca însă miluit, îndreptat. Rugăciunea îl ridică pe om de pe pământ la cer!”
Biserica, pentru Părintele Sava, este Trupul lui Hristos, Trupul Împărăţiei Cerurilor însuşi, şi de aceea, în înţelegerea sa, „în afara Bisericii nu este şi nu poate să fie mântuire. Lumea în care locuim este marea vieţii. Biserica este corabia, iar cârmaciul este Însuşi Hristos. Cea mai puternică rugăciune, pentru noi, este rugăciunea Bisericii. Datorită rugăciunilor Bisericii, omul nu arde în foc, nu se îneacă în apă, această rugăciune te ridică din adâncul mării, zguduie cerul. O astfel de putere are şi rugăciunea mamei pentru fiii ei”.
Renunţarea la viaţa eclezială, din care ni se împărtăşeşte izvorul Tainelor, în vederea curăţirii, luminării şi îndumnezeirii noastre, apare ca o pierdere incalculabilă, rugăciunea de acasă fiind tăiată de la însăşi sursa ei de viaţă divină care este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi harul ce se revarsă peste cei prezenţi în timpul Sfintei Liturghii, şi îi rezideşte, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Unii credincioşi gândesc, de ce să mai mergem la biserică, putem să ne rugăm şi acasă. Însă rugăciunea bisericească nici nu poate fi comparată cu rugăciunea de acasă.. Trebuie să fim oameni bisericeşti, să mergem la biserică în fiecare sâmbătă seară, duminica şi în fiecare sărbătoare. Nefericit este omul care a absentat măcar de la o slujbă de duminică, căci ea nu se va întoarce niciodată. Pravila Apostolilor spune: Cine a absentat de la trei Liturghii consecutiv, fără o cauză bine întemeiată, acela se înstrăinează în mod invizibil de Duhul Sfânt, adică se află deja în afara gardului bisericii şi nimereşte sub influenţa duhurilor rele şi vrăjitorilor. Biserica este un colţ de cer pe pământ. Trecând pragul bisericii, trebuie să ştim că trecem de pe pământ la cer”.
Florin Caragiu
Se întrevede, din cuvintele Stareţului, chipul omului, cu strălucirea-i dată de chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă în sine, fie şi acoperit sub straturile de patimi: „În fiecare om există o scânteie a lui Dumnezeu. Să nu stingem această scânteie cu patimi pământeşti: dorinţa unei vieţi «vesele», desfrâu, îmbuibare. Prin acestea, omul rămâne cu sufletul gol, coborând tot mai mult şi mai mult în adâncimea patimii, transformându-şi viaţa într-o goană după agonisiri. Aşa renunţă omul la calea slujirii binelui şi adevărului lui Dumnezeu şi merge pe calea necinstei şi fărădelegii”.
Credinţa, rugăciunea, faptele bune sunt aripile ce înalţă pe om la tronul lui Dumnezeu, credinţa fiind, ca mişcare a sufletului omenesc de întâmpinare a Cuvântului şi chemării dumnezeieşti, la temelia mântuirii: „La baza mântuirii sufletului stă credinţa. Credinţa înseamnă pentru mântuire ceea ce este temelia pentru clădire. Dacă se sapă sub temelie, se prăbuşeşte cu siguranţă clădirea. Unde nu există credinţă, acolo domneşte neînfrânarea patimilor, care-l atrage pe om în bezna răutăţilor. Credinţa este cel mai mare bun în viaţa pământească, ea îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Cu o credinţă puternică, omul le poate pe toate. Credeţi în Dumnezeu, rugaţi-vă Lui, faceţi fapte bune! Aceste trei aripi vă vor ridica la Altarul lui Dumnezeu!”
Rugăciunea, la rândul ei, este expresia cea mai vie a chipului filial al omului în relaţie cu Creatorul: „Nu există o preocupare mai importantă pe pământ decât rugăciunea. Rugăciunea dă naştere la toate celelalte virtuţi. Sfinţii Părinţi aveau drept regulă să se silească (pe ei înşişi) spre rugăciune – acasă, în biserică, în timpul muncii, în timpul plimbărilor şi în orice timp. Trebuie să vorbim cu Dumnezeu simplu, ca un fiu cu tatăl său. Nu spuneţi cuvinte înalte la rugăciune! Teme-te să pronunţi Sfântul Său nume fără participarea minţii şi inimii. Cel care s-a rugat lui Dumnezeu măcar cu o scânteie de adevărată credinţă, primeşte o bucurie de nedescris”.
Rugăciunea înseamnă nevoinţă, dar mai ales bucurie, pentru că este în esenţa ei închinare de sine în rugul aprins al iubirii dumnezeieşti şi încredinţare de dragostea lui Hristos, pregustare a întâlnirii „mai adevărate”, din Împărăţia Cerurilor: „Rugăciunea este bucuria sufletului! Dacă n-ai timp să te rogi, cazi în genunchi şi spune: «Doamne, primeşte elanul meu drept laudă şi mulţumire Ţie şi auzi-mă pe mine, nevrednicul!» Însă fă aceasta cu simţirea dedicării totale lui Dumnezeu, cu sentimentul unui om care, chiar dacă se grăbeşte, se străduieşte însă să se consacre, să se închine deplin Domnului măcar pentru o clipă. Căci nu este importantă lungimea rugăciunii, ci înflăcărarea ei, care însă nu se poate prelungi mult timp, chiar şi la oamenii iubitori de Dumnezeu şi desăvârşiţi. Te vei aşeza la rugăciune ca un păcătos osândit, vei pleca însă miluit, îndreptat. Rugăciunea îl ridică pe om de pe pământ la cer!”
Biserica, pentru Părintele Sava, este Trupul lui Hristos, Trupul Împărăţiei Cerurilor însuşi, şi de aceea, în înţelegerea sa, „în afara Bisericii nu este şi nu poate să fie mântuire. Lumea în care locuim este marea vieţii. Biserica este corabia, iar cârmaciul este Însuşi Hristos. Cea mai puternică rugăciune, pentru noi, este rugăciunea Bisericii. Datorită rugăciunilor Bisericii, omul nu arde în foc, nu se îneacă în apă, această rugăciune te ridică din adâncul mării, zguduie cerul. O astfel de putere are şi rugăciunea mamei pentru fiii ei”.
Renunţarea la viaţa eclezială, din care ni se împărtăşeşte izvorul Tainelor, în vederea curăţirii, luminării şi îndumnezeirii noastre, apare ca o pierdere incalculabilă, rugăciunea de acasă fiind tăiată de la însăşi sursa ei de viaţă divină care este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi harul ce se revarsă peste cei prezenţi în timpul Sfintei Liturghii, şi îi rezideşte, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Unii credincioşi gândesc, de ce să mai mergem la biserică, putem să ne rugăm şi acasă. Însă rugăciunea bisericească nici nu poate fi comparată cu rugăciunea de acasă.. Trebuie să fim oameni bisericeşti, să mergem la biserică în fiecare sâmbătă seară, duminica şi în fiecare sărbătoare. Nefericit este omul care a absentat măcar de la o slujbă de duminică, căci ea nu se va întoarce niciodată. Pravila Apostolilor spune: Cine a absentat de la trei Liturghii consecutiv, fără o cauză bine întemeiată, acela se înstrăinează în mod invizibil de Duhul Sfânt, adică se află deja în afara gardului bisericii şi nimereşte sub influenţa duhurilor rele şi vrăjitorilor. Biserica este un colţ de cer pe pământ. Trecând pragul bisericii, trebuie să ştim că trecem de pe pământ la cer”.
Florin Caragiu
Stareţul Ambrozie de la Optina, "Sfaturi pentru familia creştină" (Ed. Platytera, 2006)
Volumul „Sfaturi pentru familia creştină” de Sfântul Ambrozie de la Optina a apărut în 2006 la Editura Platytera din Bucureşti (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky). Sfântul Ambrozie este cunoscut la noi ca unul dintre marii stareţi de la Optina şi duhovnicul renumitului romancier rus F. Dostoievki.
În acaestă lucrare sunt descrise o serie de împrejurări concrete din viaţa de zi cu zi, în care Părintele acţiona cu darul discernământului. Volumul cuprinde trei părţi. Prima este o descriere a vieţii Sfântului Ambrozie şi a unor minuni săvârşite de el. A doua cuprinde numeroase consemnări ale unor sfaturi ale Părintelui în întâmpinarea unor probleme de viaţă. Cea de-a treia parte conţine Acatistul Cuviosului Ambrozie precum şi vieţile pe scurt şi acatistele Sfinţilor Stareţi de la Optina.
Descoperim pe parcursul scrierii modele de înfruntare duhovnicească a celor mai diverse crize şi urgenţe din viaţa creştinilor. Cuviosul Ambrozie poseda „adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întâmplare apărută şi de a-i atribui un preţ”. Primindu-i pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, Părintele îi călăuzea pe oameni spre îndreptare luminându-i şi întărindu-i, înspirându-le credinţa „că nu-i totul pierdut şi se poate să-l birui pe vrăjmaşul”.
Acţiunea sa se bazează nu pe înfricoşare, ci pe dragoste, pe participarea duhovnicească la greutăţile şi necazurile semenilor, pe credinţa şi harul ce strălucesc dintr-o viaţă dăruită lui Dumnezeu. În lumina lui Hristos pe care Cuviosul o răspândea ca o icoană vie dispăreau deznădejdea, îndoielile şi viclenia, „totul devenea clar şi simplu”. „Vieţuieşte mai simplu” era unul dintre sfaturile îndrăgite ale Stareţului. Cuvântul Părintelui aşază accentul pe împlinirea îndatoririlor şi purtarea cu bucurie şi mulţumire a crucii proprii precum şi pe a celor slabi din jur în vederea Împărăţiei Cerurilor. Apoi, pe rugăciunea cu răbdare, smerenie şi credinţă, pe participarea la tainele Bisericii şi închinarea de sine sub puternica mână a lui Dumnezeu.
Cartea conţine atât sfaturi generale cât şi personalizate despre viaţa de familie şi în societate, despre căsătorie, copii, boală, moartea celor apropiaţi, virtuţi şi patimi, încercări şi ispite, păstrarea evlaviei şi atitudinea cuvenită faţă de cei care te jignesc sau te ocărăsc. Împlinirea poruncilor dumnezeieşti este expresia unei relaţii vii cu Preasfânta Treime, prin al cărei ajutor depăşim măsura omenească şi ne deschidem curăţirii şi transfigurării prin iubire şi har. Suferinţa şi încercările venite asupra noastră sunt valorizate ca daruri şi atenţionări care primite cu trezie şi înţelepciune, cu ascultare şi mulţumire duhovnicească, se fac un rug aprins al lucrării lui Dumnezeu în noi. Un dar al iconomiei divine care închinat lui Dumnezeu ne poartă spre maturizarea duhovnicească, până la măsurile ascezei şi împărtăşirii duhovniceşti. Omul întreg, trup şi suflet, se cere curăţit şi sfinţit pentru a trăi plinătatea vieţii cu Dumnezeu.
Măsurile crucii şi învierii trăite în Hristos dau vieţii noastre frumuseţea şi adâncimea chipului şi asemănării divine, izvorăsc bucuria formării duhovniceşti după asemănarea lui Hristos. „Trebuie să vă liniştiţi cu faptul că Dumnezeu priveşte la intenţia bună şi ne cere să lucrăm după putere şi putinţă, şi nu mai presus de puterile şi posibilităţile noastre” este sfatul cu care se încheie partea de sfaturi duhovniceşti ale Sfântului Ambrozie de la Optina. Credem că parcurgerea modului în care Sfântul Ambrozie îşi exercita lucrarea duhovnicească, precum şi conţinutul variat şi plin de miez al sfaturilor şi îndemnurilor sale pot fi de un real ajutor multora dintre creştinii de astăzi confruntaţi cu probleme asemănătoare.
Florin Caragiu
(text publicat în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii "Batişte", 25. 02. 2007, p. 5)
În acaestă lucrare sunt descrise o serie de împrejurări concrete din viaţa de zi cu zi, în care Părintele acţiona cu darul discernământului. Volumul cuprinde trei părţi. Prima este o descriere a vieţii Sfântului Ambrozie şi a unor minuni săvârşite de el. A doua cuprinde numeroase consemnări ale unor sfaturi ale Părintelui în întâmpinarea unor probleme de viaţă. Cea de-a treia parte conţine Acatistul Cuviosului Ambrozie precum şi vieţile pe scurt şi acatistele Sfinţilor Stareţi de la Optina.
Descoperim pe parcursul scrierii modele de înfruntare duhovnicească a celor mai diverse crize şi urgenţe din viaţa creştinilor. Cuviosul Ambrozie poseda „adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întâmplare apărută şi de a-i atribui un preţ”. Primindu-i pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, Părintele îi călăuzea pe oameni spre îndreptare luminându-i şi întărindu-i, înspirându-le credinţa „că nu-i totul pierdut şi se poate să-l birui pe vrăjmaşul”.
Acţiunea sa se bazează nu pe înfricoşare, ci pe dragoste, pe participarea duhovnicească la greutăţile şi necazurile semenilor, pe credinţa şi harul ce strălucesc dintr-o viaţă dăruită lui Dumnezeu. În lumina lui Hristos pe care Cuviosul o răspândea ca o icoană vie dispăreau deznădejdea, îndoielile şi viclenia, „totul devenea clar şi simplu”. „Vieţuieşte mai simplu” era unul dintre sfaturile îndrăgite ale Stareţului. Cuvântul Părintelui aşază accentul pe împlinirea îndatoririlor şi purtarea cu bucurie şi mulţumire a crucii proprii precum şi pe a celor slabi din jur în vederea Împărăţiei Cerurilor. Apoi, pe rugăciunea cu răbdare, smerenie şi credinţă, pe participarea la tainele Bisericii şi închinarea de sine sub puternica mână a lui Dumnezeu.
Cartea conţine atât sfaturi generale cât şi personalizate despre viaţa de familie şi în societate, despre căsătorie, copii, boală, moartea celor apropiaţi, virtuţi şi patimi, încercări şi ispite, păstrarea evlaviei şi atitudinea cuvenită faţă de cei care te jignesc sau te ocărăsc. Împlinirea poruncilor dumnezeieşti este expresia unei relaţii vii cu Preasfânta Treime, prin al cărei ajutor depăşim măsura omenească şi ne deschidem curăţirii şi transfigurării prin iubire şi har. Suferinţa şi încercările venite asupra noastră sunt valorizate ca daruri şi atenţionări care primite cu trezie şi înţelepciune, cu ascultare şi mulţumire duhovnicească, se fac un rug aprins al lucrării lui Dumnezeu în noi. Un dar al iconomiei divine care închinat lui Dumnezeu ne poartă spre maturizarea duhovnicească, până la măsurile ascezei şi împărtăşirii duhovniceşti. Omul întreg, trup şi suflet, se cere curăţit şi sfinţit pentru a trăi plinătatea vieţii cu Dumnezeu.
Măsurile crucii şi învierii trăite în Hristos dau vieţii noastre frumuseţea şi adâncimea chipului şi asemănării divine, izvorăsc bucuria formării duhovniceşti după asemănarea lui Hristos. „Trebuie să vă liniştiţi cu faptul că Dumnezeu priveşte la intenţia bună şi ne cere să lucrăm după putere şi putinţă, şi nu mai presus de puterile şi posibilităţile noastre” este sfatul cu care se încheie partea de sfaturi duhovniceşti ale Sfântului Ambrozie de la Optina. Credem că parcurgerea modului în care Sfântul Ambrozie îşi exercita lucrarea duhovnicească, precum şi conţinutul variat şi plin de miez al sfaturilor şi îndemnurilor sale pot fi de un real ajutor multora dintre creştinii de astăzi confruntaţi cu probleme asemănătoare.
Florin Caragiu
(text publicat în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii "Batişte", 25. 02. 2007, p. 5)
" Mărturia Dragostei. Stareţul Serafim de la Belgorod" (Platytera, 2007)
Volumul „Mărturia dragostei. Stareţul Serafim de la Belgorod” apărut la Editura Platytera în 2007 (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky) cuprinde descrierea vieţii Cuviosului, amintiri ale fiilor duhovniceşti, predici şi scrisori. Hirotonit în 1920, Părintele Serafim a fost nevoit să se ascundă şi să slujească în taină în anii cruntelor prigoane ateiste bolşevice când s-au închis sfintele biserici. În 1941 a fost prins şi condamnat la zece ani de lagăr, la care s-au mai adăugat încă cinci ani. În această perioadă a răbdat toate suferinţele cu mulţumire şi bucurie, încredinţându-se Proniei divine şi ocrotirii Preacuratei Fecioare Maria. În anii petrecuţi în lagăr, părintele Dimitrie a simţit că „asemeni unui potir, treptat, picătură cu picătură, se umple de dragoste către Dumnezeu şi aproapele”. Prelungindu-i-se condamnarea, a fost reabilitat abia în 1955. S-a întors la Dnepropetrovsk reluându-şi slujirea. Strălucirea vieţuirii sale în Hristos, puterea faptelor şi cuvintelor sale a atras pe mulţi doritori de călăuzirea sa duhovnicească. În anul 1960 a fost tuns în monahism, iar din 1970 a devenit arhimandrit. S-a mutat în linişte desăvârşită la Domnul în data de 18 aprilie 1982. Ultimele cuvinte ale stareţului au fost: „...Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Treimi întreit Sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm”.
Vom extrage în continuare din volumul amintit relatarea unei minuni cutremurătoare petrecute la Samara (atunci Kuibâşev) în plină dictatură ateistă:
... În anul 1956 s-a petrecut ceva care a uimit întreaga lume creştină: renumitul stat în picioare al Zoiei. Vă vom aminti pe scurt despre această minune, petrecută la Samara (atunci Kuibâşev). O muncitoare de la o fabrică, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Anul Nou împreună cu prietenii. Mama ei credincioasă era împotriva distracţiei în Postul Crăciunului, însă Zoia nu a ascultat-o. S-au adunat cu toţii, însă Nicolae, cel cu care Zoia urma să se căsătorească, întârzia. Muzica răsuna, tinerii dansau, numai Zoia rămăsese singură. Supărată pe prietenul său, a luat icoana Sfântului Nicolae şi a zis: „Dacă Nicolae al meu nu este, o să dansez cu Sfântul Nicolae”. La atenţionarea unei prietene să nu facă aceasta, Zoia a răspuns cu necuviinţă: „Dacă există Dumnezeu, atunci să mă pedepsească!” Spunând aceste cuvinte, a început să danseze în jurul camerei. La al treilea cerc camera s-a umplut deodată de un zgomot mare. A început o furtună, o lumină orbitoare ca un fulger a strălucit şi toţi au fugit din cameră. Doar Zoia a înţepenit cu icoana Sfântului Nicolae strânsă la piept, împietrită, rece ca marmura. ...Ceilalţi nu au putut să o mişte din loc, picioarele parcă îi erau prinse în podea. În pofida absenţei semnelor exterioare de viaţă, Zoia era vie: inima ei continua să bată. Din acel moment n-a mai putut nici să bea, nici să mănânce. Medicii au depus toate eforturile şi străduinţele, însă n-au putut so aducă-n simţiri. Ştirea despre minune s-a răspândit iute prin oraş, şi mulţi au venit să vadă statul în picioare al Zoiei. Însă peste un timp autorităţile oraşului s-au sesizat şi au închis drumurile către casă, care a început să fie păzită de un post de poliţişti. Celor care veneau şi curioşilor li se răspundea că aici nu este nici o minune şi nici nu a fost. Cei ce făceau de gardă lângă Zoia o auzeau în timpul nopţii cum striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Cercetarea medicală a confirmat că bătăile inimii nu i-au încetat, în pofida faptului că ţesuturile sau împietrit (medicii nu puteau nici măcar să-i facă injecţii, deoarece acele se rupeau). Preoţii invitaţi, după săvârşirea rugăciunilor nu îi puteau lua icoana din mână. Însă de praznicul Naşterii Domnului a venit părintele Serafim, a oficiat sfinţirea apei şi a stropit cu agheasmă toată camera. După aceasta a luat icoana din mâna Zoiei şi a spus: „Acum trebuie să aşteptăm
semnul în Ziua Mare (adică în Ziua Învierii)”. Înaintea sărbătorii Bunei Vestiri un stareţ cu chip minunat a rugat pe cei care erau de pază să-i permită să intre, însă a fost refuzat. S-a arătat şi în ziua următoare, însă nici al doilea schimb nu i-a îngăduit să intre. A treia oară, în ziua sărbătorii Bunei Vestiri, paznicii nu l-au mai reţinut. Cei de gardă au auzit cum bătrânelul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să stai?” A trecut ceva timp, iar stareţul nu mai ieşea. Atunci când s-au uitat în cameră, el nu mai era acolo (martorii întâmplării sunt convinşi că s-a arătat însuşi Sfântul Nicolae). Zoia a stat în acest fel patru luni (128 de zile), până la Paşte, care în acel an a avut loc la 23 aprilie (6 mai pe stil nou). În noaptea spre Învierea luminoasă, Zoia a strigat puternic: „Rugaţi-vă! E înfricoşător, pământul arde! Toată lumea moare în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment a început să revină la viaţă, muşchii au început să-i redevină moi. A fost aşezată în pat, însă continua să strige şi să-i implore pe toţi să se roage pentru lumea care moare în păcate, pentru lumea care arde în fărădelegi. „Cum ai trăit?”, era întrebată. Cine te-a hrănit?” „Porumbeii, porumbeii m-au hrănit”, răspundea Zoia. Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Domnul a miluit-o, i-a primit pocăinţa şi i-a iertat păcatele...
Florin Caragiu
(materialul a fist publicat în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii "Batişte", 23. 04. 2007, p. 2)
Vom extrage în continuare din volumul amintit relatarea unei minuni cutremurătoare petrecute la Samara (atunci Kuibâşev) în plină dictatură ateistă:
... În anul 1956 s-a petrecut ceva care a uimit întreaga lume creştină: renumitul stat în picioare al Zoiei. Vă vom aminti pe scurt despre această minune, petrecută la Samara (atunci Kuibâşev). O muncitoare de la o fabrică, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Anul Nou împreună cu prietenii. Mama ei credincioasă era împotriva distracţiei în Postul Crăciunului, însă Zoia nu a ascultat-o. S-au adunat cu toţii, însă Nicolae, cel cu care Zoia urma să se căsătorească, întârzia. Muzica răsuna, tinerii dansau, numai Zoia rămăsese singură. Supărată pe prietenul său, a luat icoana Sfântului Nicolae şi a zis: „Dacă Nicolae al meu nu este, o să dansez cu Sfântul Nicolae”. La atenţionarea unei prietene să nu facă aceasta, Zoia a răspuns cu necuviinţă: „Dacă există Dumnezeu, atunci să mă pedepsească!” Spunând aceste cuvinte, a început să danseze în jurul camerei. La al treilea cerc camera s-a umplut deodată de un zgomot mare. A început o furtună, o lumină orbitoare ca un fulger a strălucit şi toţi au fugit din cameră. Doar Zoia a înţepenit cu icoana Sfântului Nicolae strânsă la piept, împietrită, rece ca marmura. ...Ceilalţi nu au putut să o mişte din loc, picioarele parcă îi erau prinse în podea. În pofida absenţei semnelor exterioare de viaţă, Zoia era vie: inima ei continua să bată. Din acel moment n-a mai putut nici să bea, nici să mănânce. Medicii au depus toate eforturile şi străduinţele, însă n-au putut so aducă-n simţiri. Ştirea despre minune s-a răspândit iute prin oraş, şi mulţi au venit să vadă statul în picioare al Zoiei. Însă peste un timp autorităţile oraşului s-au sesizat şi au închis drumurile către casă, care a început să fie păzită de un post de poliţişti. Celor care veneau şi curioşilor li se răspundea că aici nu este nici o minune şi nici nu a fost. Cei ce făceau de gardă lângă Zoia o auzeau în timpul nopţii cum striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Cercetarea medicală a confirmat că bătăile inimii nu i-au încetat, în pofida faptului că ţesuturile sau împietrit (medicii nu puteau nici măcar să-i facă injecţii, deoarece acele se rupeau). Preoţii invitaţi, după săvârşirea rugăciunilor nu îi puteau lua icoana din mână. Însă de praznicul Naşterii Domnului a venit părintele Serafim, a oficiat sfinţirea apei şi a stropit cu agheasmă toată camera. După aceasta a luat icoana din mâna Zoiei şi a spus: „Acum trebuie să aşteptăm
semnul în Ziua Mare (adică în Ziua Învierii)”. Înaintea sărbătorii Bunei Vestiri un stareţ cu chip minunat a rugat pe cei care erau de pază să-i permită să intre, însă a fost refuzat. S-a arătat şi în ziua următoare, însă nici al doilea schimb nu i-a îngăduit să intre. A treia oară, în ziua sărbătorii Bunei Vestiri, paznicii nu l-au mai reţinut. Cei de gardă au auzit cum bătrânelul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să stai?” A trecut ceva timp, iar stareţul nu mai ieşea. Atunci când s-au uitat în cameră, el nu mai era acolo (martorii întâmplării sunt convinşi că s-a arătat însuşi Sfântul Nicolae). Zoia a stat în acest fel patru luni (128 de zile), până la Paşte, care în acel an a avut loc la 23 aprilie (6 mai pe stil nou). În noaptea spre Învierea luminoasă, Zoia a strigat puternic: „Rugaţi-vă! E înfricoşător, pământul arde! Toată lumea moare în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment a început să revină la viaţă, muşchii au început să-i redevină moi. A fost aşezată în pat, însă continua să strige şi să-i implore pe toţi să se roage pentru lumea care moare în păcate, pentru lumea care arde în fărădelegi. „Cum ai trăit?”, era întrebată. Cine te-a hrănit?” „Porumbeii, porumbeii m-au hrănit”, răspundea Zoia. Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Domnul a miluit-o, i-a primit pocăinţa şi i-a iertat păcatele...
Florin Caragiu
(materialul a fist publicat în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii "Batişte", 23. 04. 2007, p. 2)
sâmbătă, 5 iulie 2008
"Cum să te mântuieşti în lumea contemporană", Platytera, 2007
Volumul „Cum să te mântuieşti în lumea contemporană” (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky) ne oferă date biografice şi cuvinte despre viaţa creştină ale unui număr de 35 părinţi şi maici duhovniceşti din Rusia şi Serbia zilelor noastre. Descoperim cum „Veacul al XX-lea, veacul materialismului, veacul marilor prigoane împotriva Ortodoxiei, a devenit de asemenea veacul adevăraţilor nevoitori ai evlaviei şi mărturisitori ai credinţei”. Sunt tratate teme foarte diverse ale vieţii creştine în miezul încercărilor zilnice legate de frământările şi provocările interioare, ale vieţii de familie şi mediului social. Reproducem în continuare Cuvântul introductiv: „Mânăstire în lume”:
În înţelegerea tradiţiei ascetice ortodoxe „lumea” desemnează „totalitatea patimilor omeneşti” (Sf. Isaac Sirul). Patimile sunt mişcările nefireşti ale sufletului, care atacă şi tulbură adâncul inimii, dacă nu este apărată de virtuţi.
Mânăstirea în lume, după cuvintele protoiereului Vladimir Svenţiţki, este calea nevoinţei interioare, experienţa creativă a zăvorârii duhovniceşti în adâncul oricărui suflet care caută mântuirea. Doar creând mânăstirea lăuntrică se poate creştinul apăra de împresurarea demonică care a invadat lumea. Numai astfel poate să nu se piardă pe sine şi să nu distrugă roadele vieţii duhovniceşti, să păstreze liniştea lăuntrică (tăcerea) şi curăţia (nepătimirea), singurele care pot să dăruiască relaţia vie cu Domnul. În caz contrar, lumescul (desemnând patimile) va înăbuşi şi va înghiţi cu totul sufletul nostru.
„Dragostea este scopul. Lupta cu patimile este calea. Rugăciunea este puterea mişcătoare”, descrie părintele Valentin legea „zidirii lăuntrice”.
Treptele înălţării sufletului sunt: renunţarea la lume cu toate speranţele ei, ostenelile ascultării de voinţa îndrumătorului, tăcerea. Pentru mireni, acestea înseamnă următoarele. Renunţarea la lume presupune părăsirea vieţii păcătoase, pătimaşe şi întoarcerea cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, spre a-I fi bineplăcuţi. Ascultarea este împlinirea poruncilor, prin care se stabileşte chipul vieţii de familist, cetăţean, fiu al Bisericii. Tăcerea înseamnă îndepărtarea oricărei împrăştieri a minţii şi adunarea de sine înlăuntrul inimii, pentru a petrece acolo neîncetat înaintea feţei lui Dumnezeu. Însuşi Domnul devine atunci învăţătorul unui asemenea suflet (Avva Isaia).
Pe această cale a renunţării la iubirea lumească a poftelor trupului, la iubirea de argint şi iubirea de slavă deşartă, sufletul dobândeşte o nouă credinţă. În el se trezesc simţămintele lăuntrice. Această schimbare – „naşterea de sus” – este cu putinţă doar printr-o pocăinţă aducătoare de har. Pocăinţa presupune atenţia interioară continuă, lupta necontenită, purtată cu ajutorul rugăciunii lui Iisus, cu gândurile păcătoase. De asemeni, suportarea cu răbdare a suferinţelor şi jignirilor, care, după cugetul Sfinţilor Părinţi, sunt învăţătorii cei mai importanţi ai creştinilor din vremurile de pe urmă.
Toate acestea se numesc în Ortodoxie „nevoinţă a minţii”. Fără ea nu există cunoaştere a Adevărului; în lipsa ei, însăşi Evanghelia se transformă într-o simplă „nouă morală” creştină.
În monahismul răsăritean se păstrează autentica experienţă a vieţii duhovniceşti lăuntrice, „adevăratul har care sfinţeşte desăvârşirea” (Cuviosul Macarie cel Mare). De aceea se spune: „Îngerii sunt lumina monahilor, iar monahii sunt lumina mirenilor”. Ura faţă de monahism este una dintre mărturiile importante asupra stării pieritoare a lumii.
Prevăzând (cu duhul) sărăcirea purtătorilor vii ai Tradiţiei în vremurile de pe urmă, Domnul ne-a lăsat Sfânta Scriptură şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Sf. Ignatie Briancianinov numea lectura scrierilor patristice „părinte şi ţar al tuturor virtuţilor”, fără de care nu sunt cu putinţă înţelegerea Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea potrivit poruncilor, desăvârşirea creştină şi mântuirea. Necunoaşterea contemporană a scrierilor patristice, şi mai mult decât atât, lipsa dorinţei de a face cunoştinţă cu ele în adâncime, a vieţuirii cu temeinicie după poruncile dumnezeieşti din predania Sfinţilor Părinţi, este una dintre cauzele principale ale multor ispite, căderi, disensiuni bisericeşti. Aceasta duce inevitabil şi la substituiri duhovniceşti: calea ascezei interioare se schimbă cu acţiunea exterioară, nevoinţa lăuntrică este înlocuită de iluzia vieţii duhovniceşti. Sfinţi părinţi precum Sf. Teofan Zăvorâtul sau Sf. Tihon din Zadonsk au atenţionat cu insistenţă asupra pericolului imens reprezentat de cele de mai sus pentru toată Biserica.
În veacul nostru, al alipirii de cele pământeşti şi materialismului, cuvântul despre asceză cu greu se mai bucură de stimă între oameni. Aceasta se întâmplă din cauză că inimile noastre s-au îngreuiat „de mâncare şi băutură şi grijile vieţii” (Luca 21, 34), şi ne vine foarte greu să auzim despre post, priveghere, rugăciune... Neamul nostru „este necredincios şi îndărătnic... se îngrijeşte şi îşi face griji pentru multe lucruri în afară de cele trebuincioase” (Matei 17, 17).
Însă chemarea evanghelică rămâne neschimbată în toate vremurile. Doar cei care, în pofida indiferenţei generale, s-au nevoit să meargă pe „calea strâmtă” (Matei 7, 14) a luptei neslăbite cu patimile şi răbdării cu mulţumire a suferinţelor se vor afla de-a dreapta Mântuitorului în Împărăţia Cerului.
În înţelegerea tradiţiei ascetice ortodoxe „lumea” desemnează „totalitatea patimilor omeneşti” (Sf. Isaac Sirul). Patimile sunt mişcările nefireşti ale sufletului, care atacă şi tulbură adâncul inimii, dacă nu este apărată de virtuţi.
Mânăstirea în lume, după cuvintele protoiereului Vladimir Svenţiţki, este calea nevoinţei interioare, experienţa creativă a zăvorârii duhovniceşti în adâncul oricărui suflet care caută mântuirea. Doar creând mânăstirea lăuntrică se poate creştinul apăra de împresurarea demonică care a invadat lumea. Numai astfel poate să nu se piardă pe sine şi să nu distrugă roadele vieţii duhovniceşti, să păstreze liniştea lăuntrică (tăcerea) şi curăţia (nepătimirea), singurele care pot să dăruiască relaţia vie cu Domnul. În caz contrar, lumescul (desemnând patimile) va înăbuşi şi va înghiţi cu totul sufletul nostru.
„Dragostea este scopul. Lupta cu patimile este calea. Rugăciunea este puterea mişcătoare”, descrie părintele Valentin legea „zidirii lăuntrice”.
Treptele înălţării sufletului sunt: renunţarea la lume cu toate speranţele ei, ostenelile ascultării de voinţa îndrumătorului, tăcerea. Pentru mireni, acestea înseamnă următoarele. Renunţarea la lume presupune părăsirea vieţii păcătoase, pătimaşe şi întoarcerea cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, spre a-I fi bineplăcuţi. Ascultarea este împlinirea poruncilor, prin care se stabileşte chipul vieţii de familist, cetăţean, fiu al Bisericii. Tăcerea înseamnă îndepărtarea oricărei împrăştieri a minţii şi adunarea de sine înlăuntrul inimii, pentru a petrece acolo neîncetat înaintea feţei lui Dumnezeu. Însuşi Domnul devine atunci învăţătorul unui asemenea suflet (Avva Isaia).
Pe această cale a renunţării la iubirea lumească a poftelor trupului, la iubirea de argint şi iubirea de slavă deşartă, sufletul dobândeşte o nouă credinţă. În el se trezesc simţămintele lăuntrice. Această schimbare – „naşterea de sus” – este cu putinţă doar printr-o pocăinţă aducătoare de har. Pocăinţa presupune atenţia interioară continuă, lupta necontenită, purtată cu ajutorul rugăciunii lui Iisus, cu gândurile păcătoase. De asemeni, suportarea cu răbdare a suferinţelor şi jignirilor, care, după cugetul Sfinţilor Părinţi, sunt învăţătorii cei mai importanţi ai creştinilor din vremurile de pe urmă.
Toate acestea se numesc în Ortodoxie „nevoinţă a minţii”. Fără ea nu există cunoaştere a Adevărului; în lipsa ei, însăşi Evanghelia se transformă într-o simplă „nouă morală” creştină.
În monahismul răsăritean se păstrează autentica experienţă a vieţii duhovniceşti lăuntrice, „adevăratul har care sfinţeşte desăvârşirea” (Cuviosul Macarie cel Mare). De aceea se spune: „Îngerii sunt lumina monahilor, iar monahii sunt lumina mirenilor”. Ura faţă de monahism este una dintre mărturiile importante asupra stării pieritoare a lumii.
Prevăzând (cu duhul) sărăcirea purtătorilor vii ai Tradiţiei în vremurile de pe urmă, Domnul ne-a lăsat Sfânta Scriptură şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Sf. Ignatie Briancianinov numea lectura scrierilor patristice „părinte şi ţar al tuturor virtuţilor”, fără de care nu sunt cu putinţă înţelegerea Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea potrivit poruncilor, desăvârşirea creştină şi mântuirea. Necunoaşterea contemporană a scrierilor patristice, şi mai mult decât atât, lipsa dorinţei de a face cunoştinţă cu ele în adâncime, a vieţuirii cu temeinicie după poruncile dumnezeieşti din predania Sfinţilor Părinţi, este una dintre cauzele principale ale multor ispite, căderi, disensiuni bisericeşti. Aceasta duce inevitabil şi la substituiri duhovniceşti: calea ascezei interioare se schimbă cu acţiunea exterioară, nevoinţa lăuntrică este înlocuită de iluzia vieţii duhovniceşti. Sfinţi părinţi precum Sf. Teofan Zăvorâtul sau Sf. Tihon din Zadonsk au atenţionat cu insistenţă asupra pericolului imens reprezentat de cele de mai sus pentru toată Biserica.
În veacul nostru, al alipirii de cele pământeşti şi materialismului, cuvântul despre asceză cu greu se mai bucură de stimă între oameni. Aceasta se întâmplă din cauză că inimile noastre s-au îngreuiat „de mâncare şi băutură şi grijile vieţii” (Luca 21, 34), şi ne vine foarte greu să auzim despre post, priveghere, rugăciune... Neamul nostru „este necredincios şi îndărătnic... se îngrijeşte şi îşi face griji pentru multe lucruri în afară de cele trebuincioase” (Matei 17, 17).
Însă chemarea evanghelică rămâne neschimbată în toate vremurile. Doar cei care, în pofida indiferenţei generale, s-au nevoit să meargă pe „calea strâmtă” (Matei 7, 14) a luptei neslăbite cu patimile şi răbdării cu mulţumire a suferinţelor se vor afla de-a dreapta Mântuitorului în Împărăţia Cerului.
„Semne şi minuni în scrierile slujitorilor sfinţiţi”, Platytera, 2006
Vocaţia sfinţeniei descoperită prin semne şi minuni
Motto: „În această lume e atât de mult tainic!”
Volumul „Semne şi minuni în scrierile slujitorilor sfinţiţi” apărut la Editura Platytera din Bucureşti (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky) ne oferă descrieri ale unor întâmplări minunate în situaţii-limită în care s-a manifestat perceperea prin experienţă a purtării de grijă dumnezeieşti.
Suferinţa, boala şi moartea, pe de o parte, şi darul lui Dumnezeu pe de alta, îl aduc pe om în pragul unei alegeri care poate însemna o transformare fericită a cursului existenţei.
Ni se înfăţişează mai întâi cazuri de vindecări minunate în urma rugăciunii, mărturisirii păcatelor şi împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
În faţa unei operaţii chiar uşoare spre exemplu, dar cu un risc inerent, vedem urgenţa curăţirii conştiinţei şi împărtăşirii cu Sfintele Taine. În pragul dintre viaţă şi moarte se pot deschide uşile inimii şi percepţiei spirituale tocmai prin predarea de sine în grija lui Dumnezeu cu credinţa şi smerenia tâlharului de pe cruce.
În asemenea situaţii dramatice viaţa atârnând de un fir de păr apare ca un „joc cu moartea” din care omul iese „câştigat” prin căinţa sinceră pentru păcate. Aceasta din urmă se naşte din conştientizarea cuvântului lui Dumnezeu către om în împrejurările concrete ale vieţii, din relaţia vie cu El şi cu sfinţii ce s-au făcut vase ale iubirii Lui.
Omul, trup şi suflet, are menirea de a deveni lăcaş al sfinţeniei divine şi minunile ne dezvăluie tocmai vocaţia sa de a depăşi şi transfigura în unire cu Dumnezeu toate cele cu care vine în atingere. Sunt prezentate cazuri de oameni întorşi din pragul morţii, salvaţi în chip minunat din boli incurabile, de la îngheţul iminent, din situaţii de război dramatice, din secetă şi foamete.
De asemeni ni se arată înmulţiri minunate ale hranei şi untdelemnului sfinţit, apariţii ale Preacuratei Fecioare Maria, Arhanghelilor Gavriil şi Mihail, Sfinţilor Nicolae, Serafim de Sarov. Sunt mărturisite minuni ale vederii duhovniceşti în care omul percepe în chip nevăzut realitatea divină, pe Dumnezeu Unul şi Treime, care i se descoperă.
Revelaţia iubirii şi purtării de grijă divine alungă frica de moarte înrobitoare, descoperă viaţa ca Paşte, loc al Trecerii spre împărtăşirea mai adevărată cu Dumnezeu.
„În viaţa oamenilor credincioşi există multe asemenea minuni”, ni se spune. Cei care nu cred spun că nu există miracole, că asfel de semne şi minuni sunt simple întâmplări. Pentru Dumnezeu însă nimic nu este neînsemnat, nici cu neputinţă de împlinit. Creştinii dau mărturie despre întâmplările minunate în care viaţa primeşte adâncimea şi noutatea nebănuită a relaţiei cu Sfânta Treime.
Florin Caragiu
(text apărut în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii Batişte, 29. 06. 2007, p. 3)
Motto: „În această lume e atât de mult tainic!”
Volumul „Semne şi minuni în scrierile slujitorilor sfinţiţi” apărut la Editura Platytera din Bucureşti (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky) ne oferă descrieri ale unor întâmplări minunate în situaţii-limită în care s-a manifestat perceperea prin experienţă a purtării de grijă dumnezeieşti.
Suferinţa, boala şi moartea, pe de o parte, şi darul lui Dumnezeu pe de alta, îl aduc pe om în pragul unei alegeri care poate însemna o transformare fericită a cursului existenţei.
Ni se înfăţişează mai întâi cazuri de vindecări minunate în urma rugăciunii, mărturisirii păcatelor şi împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
În faţa unei operaţii chiar uşoare spre exemplu, dar cu un risc inerent, vedem urgenţa curăţirii conştiinţei şi împărtăşirii cu Sfintele Taine. În pragul dintre viaţă şi moarte se pot deschide uşile inimii şi percepţiei spirituale tocmai prin predarea de sine în grija lui Dumnezeu cu credinţa şi smerenia tâlharului de pe cruce.
În asemenea situaţii dramatice viaţa atârnând de un fir de păr apare ca un „joc cu moartea” din care omul iese „câştigat” prin căinţa sinceră pentru păcate. Aceasta din urmă se naşte din conştientizarea cuvântului lui Dumnezeu către om în împrejurările concrete ale vieţii, din relaţia vie cu El şi cu sfinţii ce s-au făcut vase ale iubirii Lui.
Omul, trup şi suflet, are menirea de a deveni lăcaş al sfinţeniei divine şi minunile ne dezvăluie tocmai vocaţia sa de a depăşi şi transfigura în unire cu Dumnezeu toate cele cu care vine în atingere. Sunt prezentate cazuri de oameni întorşi din pragul morţii, salvaţi în chip minunat din boli incurabile, de la îngheţul iminent, din situaţii de război dramatice, din secetă şi foamete.
De asemeni ni se arată înmulţiri minunate ale hranei şi untdelemnului sfinţit, apariţii ale Preacuratei Fecioare Maria, Arhanghelilor Gavriil şi Mihail, Sfinţilor Nicolae, Serafim de Sarov. Sunt mărturisite minuni ale vederii duhovniceşti în care omul percepe în chip nevăzut realitatea divină, pe Dumnezeu Unul şi Treime, care i se descoperă.
Revelaţia iubirii şi purtării de grijă divine alungă frica de moarte înrobitoare, descoperă viaţa ca Paşte, loc al Trecerii spre împărtăşirea mai adevărată cu Dumnezeu.
„În viaţa oamenilor credincioşi există multe asemenea minuni”, ni se spune. Cei care nu cred spun că nu există miracole, că asfel de semne şi minuni sunt simple întâmplări. Pentru Dumnezeu însă nimic nu este neînsemnat, nici cu neputinţă de împlinit. Creştinii dau mărturie despre întâmplările minunate în care viaţa primeşte adâncimea şi noutatea nebănuită a relaţiei cu Sfânta Treime.
Florin Caragiu
(text apărut în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii Batişte, 29. 06. 2007, p. 3)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
