" Mărturia Dragostei. Stareţul Serafim de la Belgorod" (Platytera, 2007)

Volumul „Mărturia dragostei. Stareţul Serafim de la Belgorod” apărut la Editura Platytera în 2007 (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky) cuprinde descrierea vieţii Cuviosului, amintiri ale fiilor duhovniceşti, predici şi scrisori. Hirotonit în 1920, Părintele Serafim a fost nevoit să se ascundă şi să slujească în taină în anii cruntelor prigoane ateiste bolşevice când s-au închis sfintele biserici. În 1941 a fost prins şi condamnat la zece ani de lagăr, la care s-au mai adăugat încă cinci ani. În această perioadă a răbdat toate suferinţele cu mulţumire şi bucurie, încredinţându-se Proniei divine şi ocrotirii Preacuratei Fecioare Maria. În anii petrecuţi în lagăr, părintele Dimitrie a simţit că „asemeni unui potir, treptat, picătură cu picătură, se umple de dragoste către Dumnezeu şi aproapele”. Prelungindu-i-se condamnarea, a fost reabilitat abia în 1955. S-a întors la Dnepropetrovsk reluându-şi slujirea. Strălucirea vieţuirii sale în Hristos, puterea faptelor şi cuvintelor sale a atras pe mulţi doritori de călăuzirea sa duhovnicească. În anul 1960 a fost tuns în monahism, iar din 1970 a devenit arhimandrit. S-a mutat în linişte desăvârşită la Domnul în data de 18 aprilie 1982. Ultimele cuvinte ale stareţului au fost: „...Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Treimi întreit Sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm”.

Vom extrage în continuare din volumul amintit relatarea unei minuni cutremurătoare petrecute la Samara (atunci Kuibâşev) în plină dictatură ateistă:


... În anul 1956 s-a petrecut ceva care a uimit întreaga lume creştină: renumitul stat în picioare al Zoiei. Vă vom aminti pe scurt despre această minune, petrecută la Samara (atunci Kuibâşev). O muncitoare de la o fabrică, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Anul Nou împreună cu prietenii. Mama ei credincioasă era împotriva distracţiei în Postul Crăciunului, însă Zoia nu a ascultat-o. S-au adunat cu toţii, însă Nicolae, cel cu care Zoia urma să se căsătorească, întârzia. Muzica răsuna, tinerii dansau, numai Zoia rămăsese singură. Supărată pe prietenul său, a luat icoana Sfântului Nicolae şi a zis: „Dacă Nicolae al meu nu este, o să dansez cu Sfântul Nicolae”. La atenţionarea unei prietene să nu facă aceasta, Zoia a răspuns cu necuviinţă: „Dacă există Dumnezeu, atunci să mă pedepsească!” Spunând aceste cuvinte, a început să danseze în jurul camerei. La al treilea cerc camera s-a umplut deodată de un zgomot mare. A început o furtună, o lumină orbitoare ca un fulger a strălucit şi toţi au fugit din cameră. Doar Zoia a înţepenit cu icoana Sfântului Nicolae strânsă la piept, împietrită, rece ca marmura. ...Ceilalţi nu au putut să o mişte din loc, picioarele parcă îi erau prinse în podea. În pofida absenţei semnelor exterioare de viaţă, Zoia era vie: inima ei continua să bată. Din acel moment n-a mai putut nici să bea, nici să mănânce. Medicii au depus toate eforturile şi străduinţele, însă n-au putut so aducă-n simţiri. Ştirea despre minune s-a răspândit iute prin oraş, şi mulţi au venit să vadă statul în picioare al Zoiei. Însă peste un timp autorităţile oraşului s-au sesizat şi au închis drumurile către casă, care a început să fie păzită de un post de poliţişti. Celor care veneau şi curioşilor li se răspundea că aici nu este nici o minune şi nici nu a fost. Cei ce făceau de gardă lângă Zoia o auzeau în timpul nopţii cum striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Cercetarea medicală a confirmat că bătăile inimii nu i-au încetat, în pofida faptului că ţesuturile sau împietrit (medicii nu puteau nici măcar să-i facă injecţii, deoarece acele se rupeau). Preoţii invitaţi, după săvârşirea rugăciunilor nu îi puteau lua icoana din mână. Însă de praznicul Naşterii Domnului a venit părintele Serafim, a oficiat sfinţirea apei şi a stropit cu agheasmă toată camera. După aceasta a luat icoana din mâna Zoiei şi a spus: „Acum trebuie să aşteptăm
semnul în Ziua Mare (adică în Ziua Învierii)”. Înaintea sărbătorii Bunei Vestiri un stareţ cu chip minunat a rugat pe cei care erau de pază să-i permită să intre, însă a fost refuzat. S-a arătat şi în ziua următoare, însă nici al doilea schimb nu i-a îngăduit să intre. A treia oară, în ziua sărbătorii Bunei Vestiri, paznicii nu l-au mai reţinut. Cei de gardă au auzit cum bătrânelul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să stai?” A trecut ceva timp, iar stareţul nu mai ieşea. Atunci când s-au uitat în cameră, el nu mai era acolo (martorii întâmplării sunt convinşi că s-a arătat însuşi Sfântul Nicolae). Zoia a stat în acest fel patru luni (128 de zile), până la Paşte, care în acel an a avut loc la 23 aprilie (6 mai pe stil nou). În noaptea spre Învierea luminoasă, Zoia a strigat puternic: „Rugaţi-vă! E înfricoşător, pământul arde! Toată lumea moare în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment a început să revină la viaţă, muşchii au început să-i redevină moi. A fost aşezată în pat, însă continua să strige şi să-i implore pe toţi să se roage pentru lumea care moare în păcate, pentru lumea care arde în fărădelegi. „Cum ai trăit?”, era întrebată. Cine te-a hrănit?” „Porumbeii, porumbeii m-au hrănit”, răspundea Zoia. Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Domnul a miluit-o, i-a primit pocăinţa şi i-a iertat păcatele...


Florin Caragiu

(materialul a fist publicat în revista "Binecuvântare", Buletin parohial al Bisericii "Batişte", 23. 04. 2007, p. 2)