„Viaţa şi Învăţăturile Stareţului Sava de la Lavra Pecerk din Pskov”, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005

În volumul „Viaţa şi Învăţăturile Stareţului Sava de la Lavra Pecerk din Pskov”, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky), avem înainte icoana unei vieţi „aprinse de focul ceresc”. Părintele Sava ne sensibilizează cu privire la darul conştiinţei, atât de supus astăzi tendinţelor deformatoare, relativizante şi depreciante: „Apăraţi marele dar a lui Dumnezeu – conştiinţa. Ea ne uneşte cu cerul, ea supune voinţa noastră slabă şi împătimită Sfintei şi Atotputernicei Voi a lui Dumnezeu. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima omului, glasul îngerului păzitor. Să ne păzim cu atenţie conştiinţa de influenţa a tot ce e rău, căci în caz contrar, putem să o înăbuşim, să o pierdem, să o ardem. Când oamenii nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, atunci conştiinţa lor tace, şi nu le mai este frică să păcătuiască. Despre un astfel de om se spune că e «fără conştiinţă», unul care şi-a pierdut conştiinţa”.
Se întrevede, din cuvintele Stareţului, chipul omului, cu strălucirea-i dată de chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă în sine, fie şi acoperit sub straturile de patimi: „În fiecare om există o scânteie a lui Dumnezeu. Să nu stingem această scânteie cu patimi pământeşti: dorinţa unei vieţi «vesele», desfrâu, îmbuibare. Prin acestea, omul rămâne cu sufletul gol, coborând tot mai mult şi mai mult în adâncimea patimii, transformându-şi viaţa într-o goană după agonisiri. Aşa renunţă omul la calea slujirii binelui şi adevărului lui Dumnezeu şi merge pe calea necinstei şi fărădelegii”.
Credinţa, rugăciunea, faptele bune sunt aripile ce înalţă pe om la tronul lui Dumnezeu, credinţa fiind, ca mişcare a sufletului omenesc de întâmpinare a Cuvântului şi chemării dumnezeieşti, la temelia mântuirii: „La baza mântuirii sufletului stă credinţa. Credinţa înseamnă pentru mântuire ceea ce este temelia pentru clădire. Dacă se sapă sub temelie, se prăbuşeşte cu siguranţă clădirea. Unde nu există credinţă, acolo domneşte neînfrânarea patimilor, care-l atrage pe om în bezna răutăţilor. Credinţa este cel mai mare bun în viaţa pământească, ea îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Cu o credinţă puternică, omul le poate pe toate. Credeţi în Dumnezeu, rugaţi-vă Lui, faceţi fapte bune! Aceste trei aripi vă vor ridica la Altarul lui Dumnezeu!”
Rugăciunea, la rândul ei, este expresia cea mai vie a chipului filial al omului în relaţie cu Creatorul: „Nu există o preocupare mai importantă pe pământ decât rugăciunea. Rugăciunea dă naştere la toate celelalte virtuţi. Sfinţii Părinţi aveau drept regulă să se silească (pe ei înşişi) spre rugăciune – acasă, în biserică, în timpul muncii, în timpul plimbărilor şi în orice timp. Trebuie să vorbim cu Dumnezeu simplu, ca un fiu cu tatăl său. Nu spuneţi cuvinte înalte la rugăciune! Teme-te să pronunţi Sfântul Său nume fără participarea minţii şi inimii. Cel care s-a rugat lui Dumnezeu măcar cu o scânteie de adevărată credinţă, primeşte o bucurie de nedescris”.
Rugăciunea înseamnă nevoinţă, dar mai ales bucurie, pentru că este în esenţa ei închinare de sine în rugul aprins al iubirii dumnezeieşti şi încredinţare de dragostea lui Hristos, pregustare a întâlnirii „mai adevărate”, din Împărăţia Cerurilor: „Rugăciunea este bucuria sufletului! Dacă n-ai timp să te rogi, cazi în genunchi şi spune: «Doamne, primeşte elanul meu drept laudă şi mulţumire Ţie şi auzi-mă pe mine, nevrednicul!» Însă fă aceasta cu simţirea dedicării totale lui Dumnezeu, cu sentimentul unui om care, chiar dacă se grăbeşte, se străduieşte însă să se consacre, să se închine deplin Domnului măcar pentru o clipă. Căci nu este importantă lungimea rugăciunii, ci înflăcărarea ei, care însă nu se poate prelungi mult timp, chiar şi la oamenii iubitori de Dumnezeu şi desăvârşiţi. Te vei aşeza la rugăciune ca un păcătos osândit, vei pleca însă miluit, îndreptat. Rugăciunea îl ridică pe om de pe pământ la cer!”
Biserica, pentru Părintele Sava, este Trupul lui Hristos, Trupul Împărăţiei Cerurilor însuşi, şi de aceea, în înţelegerea sa, „în afara Bisericii nu este şi nu poate să fie mântuire. Lumea în care locuim este marea vieţii. Biserica este corabia, iar cârmaciul este Însuşi Hristos. Cea mai puternică rugăciune, pentru noi, este rugăciunea Bisericii. Datorită rugăciunilor Bisericii, omul nu arde în foc, nu se îneacă în apă, această rugăciune te ridică din adâncul mării, zguduie cerul. O astfel de putere are şi rugăciunea mamei pentru fiii ei”.
Renunţarea la viaţa eclezială, din care ni se împărtăşeşte izvorul Tainelor, în vederea curăţirii, luminării şi îndumnezeirii noastre, apare ca o pierdere incalculabilă, rugăciunea de acasă fiind tăiată de la însăşi sursa ei de viaţă divină care este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi harul ce se revarsă peste cei prezenţi în timpul Sfintei Liturghii, şi îi rezideşte, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Unii credincioşi gândesc, de ce să mai mergem la biserică, putem să ne rugăm şi acasă. Însă rugăciunea bisericească nici nu poate fi comparată cu rugăciunea de acasă.. Trebuie să fim oameni bisericeşti, să mergem la biserică în fiecare sâmbătă seară, duminica şi în fiecare sărbătoare. Nefericit este omul care a absentat măcar de la o slujbă de duminică, căci ea nu se va întoarce niciodată. Pravila Apostolilor spune: Cine a absentat de la trei Liturghii consecutiv, fără o cauză bine întemeiată, acela se înstrăinează în mod invizibil de Duhul Sfânt, adică se află deja în afara gardului bisericii şi nimereşte sub influenţa duhurilor rele şi vrăjitorilor. Biserica este un colţ de cer pe pământ. Trecând pragul bisericii, trebuie să ştim că trecem de pe pământ la cer”.

Florin Caragiu