"Cum să te mântuieşti în lumea contemporană", Platytera, 2007

Volumul „Cum să te mântuieşti în lumea contemporană” (trad. dr. teol. Gheorghe Zapotinsky) ne oferă date biografice şi cuvinte despre viaţa creştină ale unui număr de 35 părinţi şi maici duhovniceşti din Rusia şi Serbia zilelor noastre. Descoperim cum „Veacul al XX-lea, veacul materialismului, veacul marilor prigoane împotriva Ortodoxiei, a devenit de asemenea veacul adevăraţilor nevoitori ai evlaviei şi mărturisitori ai credinţei”. Sunt tratate teme foarte diverse ale vieţii creştine în miezul încercărilor zilnice legate de frământările şi provocările interioare, ale vieţii de familie şi mediului social. Reproducem în continuare Cuvântul introductiv: „Mânăstire în lume”:


În înţelegerea tradiţiei ascetice ortodoxe „lumea” desemnează „totalitatea patimilor omeneşti” (Sf. Isaac Sirul). Patimile sunt mişcările nefireşti ale sufletului, care atacă şi tulbură adâncul inimii, dacă nu este apărată de virtuţi.
Mânăstirea în lume, după cuvintele protoiereului Vladimir Svenţiţki, este calea nevoinţei interioare, experienţa creativă a zăvorârii duhovniceşti în adâncul oricărui suflet care caută mântuirea. Doar creând mânăstirea lăuntrică se poate creştinul apăra de împresurarea demonică care a invadat lumea. Numai astfel poate să nu se piardă pe sine şi să nu distrugă roadele vieţii duhovniceşti, să păstreze liniştea lăuntrică (tăcerea) şi curăţia (nepătimirea), singurele care pot să dăruiască relaţia vie cu Domnul. În caz contrar, lumescul (desemnând patimile) va înăbuşi şi va înghiţi cu totul sufletul nostru.

„Dragostea este scopul. Lupta cu patimile este calea. Rugăciunea este puterea mişcătoare”, descrie părintele Valentin legea „zidirii lăuntrice”.

Treptele înălţării sufletului sunt: renunţarea la lume cu toate speranţele ei, ostenelile ascultării de voinţa îndrumătorului, tăcerea. Pentru mireni, acestea înseamnă următoarele. Renunţarea la lume presupune părăsirea vieţii păcătoase, pătimaşe şi întoarcerea cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, spre a-I fi bineplăcuţi. Ascultarea este împlinirea poruncilor, prin care se stabileşte chipul vieţii de familist, cetăţean, fiu al Bisericii. Tăcerea înseamnă îndepărtarea oricărei împrăştieri a minţii şi adunarea de sine înlăuntrul inimii, pentru a petrece acolo neîncetat înaintea feţei lui Dumnezeu. Însuşi Domnul devine atunci învăţătorul unui asemenea suflet (Avva Isaia).

Pe această cale a renunţării la iubirea lumească a poftelor trupului, la iubirea de argint şi iubirea de slavă deşartă, sufletul dobândeşte o nouă credinţă. În el se trezesc simţămintele lăuntrice. Această schimbare – „naşterea de sus” – este cu putinţă doar printr-o pocăinţă aducătoare de har. Pocăinţa presupune atenţia interioară continuă, lupta necontenită, purtată cu ajutorul rugăciunii lui Iisus, cu gândurile păcătoase. De asemeni, suportarea cu răbdare a suferinţelor şi jignirilor, care, după cugetul Sfinţilor Părinţi, sunt învăţătorii cei mai importanţi ai creştinilor din vremurile de pe urmă.

Toate acestea se numesc în Ortodoxie „nevoinţă a minţii”. Fără ea nu există cunoaştere a Adevărului; în lipsa ei, însăşi Evanghelia se transformă într-o simplă „nouă morală” creştină.

În monahismul răsăritean se păstrează autentica experienţă a vieţii duhovniceşti lăuntrice, „adevăratul har care sfinţeşte desăvârşirea” (Cuviosul Macarie cel Mare). De aceea se spune: „Îngerii sunt lumina monahilor, iar monahii sunt lumina mirenilor”. Ura faţă de monahism este una dintre mărturiile importante asupra stării pieritoare a lumii.

Prevăzând (cu duhul) sărăcirea purtătorilor vii ai Tradiţiei în vremurile de pe urmă, Domnul ne-a lăsat Sfânta Scriptură şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Sf. Ignatie Briancianinov numea lectura scrierilor patristice „părinte şi ţar al tuturor virtuţilor”, fără de care nu sunt cu putinţă înţelegerea Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea potrivit poruncilor, desăvârşirea creştină şi mântuirea. Necunoaşterea contemporană a scrierilor patristice, şi mai mult decât atât, lipsa dorinţei de a face cunoştinţă cu ele în adâncime, a vieţuirii cu temeinicie după poruncile dumnezeieşti din predania Sfinţilor Părinţi, este una dintre cauzele principale ale multor ispite, căderi, disensiuni bisericeşti. Aceasta duce inevitabil şi la substituiri duhovniceşti: calea ascezei interioare se schimbă cu acţiunea exterioară, nevoinţa lăuntrică este înlocuită de iluzia vieţii duhovniceşti. Sfinţi părinţi precum Sf. Teofan Zăvorâtul sau Sf. Tihon din Zadonsk au atenţionat cu insistenţă asupra pericolului imens reprezentat de cele de mai sus pentru toată Biserica.

În veacul nostru, al alipirii de cele pământeşti şi materialismului, cuvântul despre asceză cu greu se mai bucură de stimă între oameni. Aceasta se întâmplă din cauză că inimile noastre s-au îngreuiat „de mâncare şi băutură şi grijile vieţii” (Luca 21, 34), şi ne vine foarte greu să auzim despre post, priveghere, rugăciune... Neamul nostru „este necredincios şi îndărătnic... se îngrijeşte şi îşi face griji pentru multe lucruri în afară de cele trebuincioase” (Matei 17, 17).

Însă chemarea evanghelică rămâne neschimbată în toate vremurile. Doar cei care, în pofida indiferenţei generale, s-au nevoit să meargă pe „calea strâmtă” (Matei 7, 14) a luptei neslăbite cu patimile şi răbdării cu mulţumire a suferinţelor se vor afla de-a dreapta Mântuitorului în Împărăţia Cerului.